joi, 8 octombrie 2009

Fragmente din "Detinutul profet" de Ioan Ianolide (IV)

Rolul bisericilor in lume

*Obiectul bisericilor este mantuirea lumii. Mantuirea lumii este asemanatoare cu creatia lumii, adica este un fenomen unitar, solidar si integral. Imparatia lui Dumnezeu se zideste concomitent in inimi, in lume si in ceruri.

*O prima forma a Bisericii poate fi considerata comunitatea credinciosilor din timpul vietii Domnului Iisus. Ea traia in fratietate, dar totusi ierarhizata in apostoli, invatacei si popor.

Biserica apostolica
Biserica apostolica cea mai autentic crestina, prin calitatea apostolilor care au statornicit-o. Duhul apostolic a ramas un ideal peste mileniile crestine. Ierarhia preoteasca ulterioara nu corespunde deplin apostolatului. Apostolat insa se va face pana la sfarsitul veacurilor.
Apostolii conduceau si organizau biserica primara. In faptele Apostolilor ni se spune ca erau patru coordonate pe care se dezvolta Biserica: invatatura apostolica, solidaritea dintre crestini, comuniunea dintre crestini si rugaciunea.
Ei credeau intr-o lume noua si o marturiseau cu putere prin cuvant, prin exemplu, prin minuni si prin jertfa.
Oamenii vedeau sub ochii lor cum se schimba lumea si acela era argumentul forte al crestinismului apostolic.
Biserica aceea era chip real al Imparatiei lui Dumnezeu. Crestinii traiau in Duhul Sfant, repetau cuvantul lui Hristos, erau frati intre ei, vietuiau in obste, faceau mesianism, credeau in misiunea lor de nou-israeliti. Asa se face ca au pornit in toate partile lumii sa vesteasca Imparatia lui Dumnezeu.
Era un nou mod de viata si nu un nou ritual religios. Credinta, cutezanta si solidaritatea lor aveau darul sa atraga adepti, dar sa creeze si adversitati, in primul rand din partea evreilor si apoi a romanilor, care-si vedeau atacate si primejduite propriile lor asezaminte.
Biserica s-a dezvoltat repede si o prima necesitate a fost crearea organismului specializat in problemele administrative ale obstii, adica diaconatul. Ulterior, sensul diaconatului s-a schimbat atat de mult, incat nici nu mai este de comparat cu diaconatul apostolic. Din infiintarea slujirii diaconale primare se deduce insa necesitatea organismelor specializate ale crestinatatii din toate vremurile.
Totusi biserica apostolica n-a fost chiar idilica si ideala. Apostolii erau personalitati atinse de focul dumnezeiesc, si totusi Petru a intrat in conflict cu Pavel, neintelegand mesajul evanghelic al noului Israel. Comunitatea apostolica era plina de ravna, si totusi Anania si Safira au murit mintind, iar Pavel a ajuns la concluzia ca cine nu munceste nu are dreptul nici sa manance. Deci organizarea obstii a ramas o problema deschisa pentru crestinatate.
Prin urmare, de la Biserica apostolica avem ce invata, dar avem de inteles si ce nu trebuie sa facem. Componenta umana a Bisericii apostolice a ajuns la adevar numai prin cautari, prin ascultare de Dumnezeu si prin adanca smerenie.
Noi ? Ce facem?

Biserica epocii de aur a crestinismului
Biserica epocii de aur a crestinismului e Biserica de pana la Sfantul Constantin cel Mare, caracteristica ei fiind martiriul. Martiriul a fost arma cea mai puternica a biruintei crestinismului.
Crestinii de atunci aveau credinta arzatoare si intransigenta, fiindu-le imposibil sa slujeasca la doi stapani. Acceptau mai degraba martiriul decat sa faca cel mai mic compromis de constiinta cu puterea pagana. La un moment dat se crease o fervoare atat de puternica a sacrificiului incat a trebuit sa fie temperata, caci risca sa decimeze in mod nefructuos crestinatatea. Dar sa nu uitam ca tot atunci au fost si lasi, tradatori si fricosi care au parasit pe Hristos.
[...]
Credinta, impetuozitatea, elocventa, solidaritatea si puterea de jertfa a crestinismului primar au dus la victoria din timpul Sfantului Constantin cel Mare.
Desi spiritul de jertfa dainuie in crestinism pana azi, el nu mai este o caracteristica fundamentala a lui. Crestinii au pierdut cu timpul viziunea Imparatiei lui Dumnezeu si au parasit istoria, refugiindu-se in eshatologie, ori au parasit materia, refugiindu-se in spiritual, fapt care e un fenomen eronat si nociv. Falsul crestinism se dovedeste a fi un dusman totatat de nefast ca si anticrestinismul, caci acesta dintai loveste frontal, pe cand acela sufoca ipocrit crestinatatea.

Reincrestinarea crestinatatii trebuie sa ia model de la crestinismul primar al credintei impetuase, intransigente si martirice.

Biserica constantiniana
Imparatul Constanti cel Mare legalizeaza crestinismul. Prin edictul de la Milan, acesta devine religie de stat.
Imparatul este numit "episcop pentru treburile din afara ale Bisericii", adica pentru problemele politico-sociale. Patriarhul devine primul sfetnic al lui. Imparatul patroneaza sinoadele si are un cuvant greu de spus in deciziile sinodale. Biserica il investeste pe imparat cu putere divina. Biserica la randul ei reprezinta poporul si-i revine sarcina spirituala, morala, educativa, culturala, sociala si legiuitoare in stat.
In aceste conditii popoarele Imperiului Roman s-au grabit a se boteza. Dar paganii increstinati au ramas oameni vechi cu moravuri vechi. Statul increstinat a ramas si el cu multe legi si oranduiri vechi. De aceia Biserica a inceput batalia de increstinare reala a oamenilor si a lumii, insa a primit riposta acestora.
Modelul societatii crestine primare s-a difuzat si s-a diluat in societatea increstinata in masa. Nu masele s-au opus , ci conducatorii abuzivi, nedrepti si lacomi ai oranduirii pacatoase.
Conflictul acesta apare clar la Sfantul Ioan Gura de Aur, care cerea schimbarea moravurilor, oranduirilor si legilor de la curtea imperiala, pentru a se face dreptate poporului oropsit, pentru a se infrati oamenii si a se impune virtutea. Poporul era de partea Sfantului Ioan si totusi Gura de Aur a fost exilat de trei ori si in cele din urma a murit in exil. Au trebuit apoi treizecide ani pentru ca oficialitatile sa recunoasca sfintenia pe care poporul o atribuia Sfantului.
Dupa Ioan Gura de Aur s-a ajuns la un modus vivendi discutabil intre Biserica si Stat. Aici trebuie cautata originea regretabilului papo-cezarism ce s-a impus in Ortodoxie. Ortodoxia s-a refugiat in mistica, spiritualitate, eshatologie, si a lasat istoria sa se dezvolte liber. Spiritualitatea ortodoxa a influientat istoria, dar nu a facut istorie.

Crestinismul medieval, ortodox si catolic
Pe ruinele Imperiului Roman s-a construit, in conditii istorice precare, evul mediu crestin. Nu numai popoarele Imperiului Roman au fost increstinate, ci toate popoarele barbare europene, sau care au migrat atunci in Europa. Aceasta opera este impresionanta si dovedeste vigoarea crestinismului medieval. A ramas insa deschisa problema trecerii de la increstinarea formala la increstinarea in continut, si ea a durat secole si milenii.
Impotriva tuturor celor ce au discreditat evul mediu, el este evul celui mai inalt echilibru spiritual la care a ajuns vreodata omenirea. Acest echilibru venea din sacralitatea ce umplea lumea de atunci atat in inimi, cat si in societate. Virtutile lumii medievale depasesc tot ce a fost virtute in istorie. Armonia sociala de atunci a atins forme de fratietate patriarhala. Viata se traia atunci in Duhul Sfant, de la conducatori pana la condusi. Sufletele erau deschise sfinteniei. Cerurile atingeau pamanturile. Biserica exercita o inraurire de pace, bucurie si dreapta masura. Niciodata nu s-a realizat o justitie mai corecta ca atunci. In acelasi timp s-au facut cercetari filozofice si stiintifice ce raman un exemplu de urmat de-a pururi, caci priveau lumea ca o unitate armonioasa si cu sens mantuitor. Duhul guverna materia, in scopul desavarsirii umane. Tinta lumii era transcendentala, de aceea oamenii aveau robustete sufleteasca si vigoare trupeasca, caci pana-n clipa mortii stiau pentru ce traiesc si traiau pentru mantuirea lor de acum si din vesnicie.
Eterogenitatea de atunci a Europei a stat insa impotriva unitatii ei: sfantul Benedict a increstinat Apusul, iar Sfantul Metodiu, Rasaritul, slavii dezvoltand o cultura crestina specifica. Si cand evul mediu isi atingea apogeul, incepea si descompunerea lui, care se aproximeaza cu caderea Constantinopolului.
Nu se epuizase spiritualitatea medievala, ci institutiile ei nu mai aveau oamenii cu forta interioara ce le crease. Se tocise ceva in forme si moravuri. N-au fost capabili sa sparga formele vechi, incat oameni noi sa creeze forme noi istorice, si asa se explica apusul evului mediu. Caci secretul perpetuarii istorice este spiritualitatea creatoare.
Sunt false acuzatiile de obscurantism, tiranie, robie, iezuitism, crime inchizitoriale - ele au fost accidente, si nu coordonate caracteristice ale evului mediu. E posibil ca unii sa fi exagerat teocentrismul, dar adevarul este ca antropocentrismul care a urmat in Renastere a degradat omul pana la omogenizarea lui in mecanism universal. Ori numai viziunea teocratica desluseste omului maretia sa imperiala in lume. Omul ca centru al lui insusi si al lumii este dusman omului si lumii. Intre teocentrism si antropocentrism se afla teandria, comuniunea dintre Dumnezeu si om. Concentrarea in Dumnezeu nu desfiinteaza personalitatea umana, ci o potenteaza, pe cand omul singur se descompune in haos.

Nici evul mediu nu trebuie idealizat, caci nu a fost o lume fara erori, ci a fost o lume a nazuintelor perfectibile, constituindu-se ca stadiu istoric de desavarsire.

Crestinismul renascentist si reformator
Renasterea e fenomen artistic, Reforma este fenomen religios, dar amandoua au dizolvat spiritualitatea medievala si au desacralizat Europa.
Desi Renasterea parea a se menitne in spiritualitatea crestina, totusi antropocentrismul ei va muta atentia oamenilor de la Dumnezeu la om. Asa s-a ajuns la umanism-zeificarea omului, autozeificarea omului, insingurarea omului, subiectivismul imperfectiunii umane devenit lege a omului si masura eronata a universului.
Omul umanismului e rupt de Dumnezeu, este haotic in sine insusi. Obiectivitatea umanista e subiectivism grosolan. Oamenii se sfasie intre ei pentru ca nu mai au numitorul comun al divinitatii din ei. Oamenii sunt subiectivi, caci obiectivitatea n-o poate oferi decat raportarea la valorile transcedentale. Nici omul si nici lumea lui nu sunt perfecte, deci omul zeu este lege imperfecta, conflictuala si nociva.

Artistii Renasterii parasesc trupul spiritualizat si reprezinta forme carnale.
Trupurile goale ale lui Moise ori David vor degenera ulterior in libertinajul corupt si decadent modern, ce-si consuma azi ultimile sale consecinte fara a putea fi stavilit.
Renasterea a dat curaj lui Luther si celorlalti reformatori sa infrunte autoritatea Bisericii. Setea reformatoare a lui Luther s-a intalnit cu orgoliul unor printi germani ce se doreau independenti si deci voiau sa se smulga de sub autoritatea Bisericii. Unele descoperiri stiintifice ale vremii au fost folosite drept arme politice ale independentei si Reformei. Indulgentele au fost mult expluatate de duhul rebel al reformistilor. Autoritatea Bisericii a fost spulberata. Crestinismul s-a pulverizat in nesfarsite secte, fiecare om avand libertatea interpretarii personale si a harului persoanl. Individul si-a croit o divinitate dupa dimensiunile sale, incat nu omul a mai tins spre Dumnezeu, ci Dumnezeu a fost coborat la om.
Nici artistii Renasterii, nici Luther si nici principii independenti n-au prevazut atunci dezastrul anarhic ce-i va ajunge din urma.
Drept riposta ia nastere Contrareforma, care are insa succese partiale.
Credinta continua sa existe in popor, dar nu se mai constitue ca forta istorica, nu mai dispune de oameni care sa-i dea expresie sociala si politica. Biserica, din autoritate recunoscuta, devine o autoritate marginala, consultativa.
Europa se destrama religios prin destramarea politica. Imperiile create de europeni nu mai duc cu ele un concept crestin, ci unul ambiguu, in care crestinismul este tolerat si respectat.
Totusi, asa rele cum au fost ele, imperiile europene au raspandit Biblia pe cele cinci continente. Numai ca imaginea pe care colonistii si-au facut-o despre crestinism trebuie reabilitata, caci ei l-au confundat cu imperiile europene.
Europa Renasterii este un amalgam de orgolii, patimi, lacomie, dominatie, si virtuti crestine.

Daca o anume diversitate e fireasca in unitatea lumii, totusi anarhia renascentist-reformatoare a destramat crestinatatea si a golit-o de forta ei istorica. I-a ramas insa harul dumnezeiesc si de la el se asteapta izbavirea viitoare.

Crestinismul modern
Daca Hristos desfasoara in istorie fortele sale mantuitoare, satana are si el fii sai, care dezvolta fortele antihristice.
Daca in evul mediu antihrist era dominat, in epoca renascentista el a profitat de toate fisurile lumii crestine si le-a incurajat, pregatindu-si fortele pentru ofensiva spre putere din epoca moderna. Totul era conceput ocult si oamenii erau pregatiti, gata sa iasa la suprafata.
Prima mare ofensiva apocaliptica a fost in Revolutia franceza, antihristica, criminala si tiranica, dar prezentata ipocrit sub ideile de "libertate", "egalitate" si "fraternitate". Ea a reusit pentru ca nobilimea franceza n-a avut puterea necesara sa apere valorile pe care se ridicasera strabunii. Ea a reusit pentru ca a stiut sa speculeze idei mari in scopuri oculte. Multi intelectuali de clasa au fost atrasi de idei, iar masele au fost antrenate de anarhism si nihilism.
Odata Revolutia declansata, sunt ucisi nu numai regi si nobili, dar si crestini, preoti si calugari. Puterea isi face singura dreptate si proclama dreapta propria ei nelegiuire, calomniind crestinismul. Intoleranta de care este acuzata crestinatatea e de fapt reactia destul de timida si ineficace a formelor traditionale la formele revolutiei.
Ideile revolutionare se prolifereaza prin nucleele oculte pregatite din timp in toata Europa. Rand pe rand, prin revolutii sau razboaie, cad statele ce mai pastrau oarecare oranduiala crestina.
Revolutioanrii francezi se macelaresc intre ei. Dupa actiuni si reactiuni, profitorii revolutiei franceza se dovedesc burghezii.

Societatea burgheza poraspat impusa practica un tip nou de sclavaj si imperialism. Puterea revine aurului, fara scrupule si fara limite. Caci in spatele unei false democratii, burghezia guverneaza lumea moderna prin interesele ei economice.
Politica europeana trece de sub influenta Bisericii sub influenta ocultei antihistice. Biserica e prigonita, batjocorita, calomniata si discreditata. E impinsa la marginea vietii sociale, interzisa uneori, dominata cel mai adesea de centrele de putere cucerite de fortele antihristice. In mod artificial, credinta e inlocuita cu stiinta.
Statele se secularizeaza. Materialismul cucereste spiritualitatea lumii. Libertinajul trece de la imoralitate la amoralitate. Liberalismul legifereaza specula. Se ajunge la robia de tip modern, economica. Burghezia nu mai are onoare si nici credinta, ci numai interese. Ipocrizia este sistematizata. Si toate acestea in deruta tot mai mare a crestinatatii. Incapabila de a recuceri puterea, crestinatatea se multumeste cu un rol corectiv, inofensiv si neutru, care convenea puterii burgheze.
Si totusi burgezia este silita sa lase loc concentrarii puterii intr-un unic centru antihristic. Fenomenul materialist-individualist trebuia inlocuit cu puterea centralizata a materialismului colectivist.

Ca urmare o noua Revolutie apare in Europa. Burghezia este incapabila sa sesizeze pericolul, caci noua revolutie se exprima chiar in conceptele ei materialiste. Libertatea burgheziei era mediul ideal pentru Revolutia ce avea sa decapiteze burghezia.
Desi burgezia n-a fost un fenomen crestin, totusi Revolutia bolsevica nimiceste crestinismul, acuzandu-l de a fi "opiul popoarelor".
Revolutia ateista ia puterea cu sila, o absolutizeaza si siluieste poporul. Omul este golit de orice continut religios si liber si e supus determinarii logice a constiintei. Sistemul se dovedeste nefast uman, dar formidabil politic. E condus cu satanica genialitate, rastalmacindu-se toate valorile.
Revolutia internationala se desfasoara in fata lumii. Reactia de dreapta este invinsa prin nefasta alianta burghezo-comunista. Omenirea primeste o oranduire de conceptie mateialist-antihristica, ce se impune dupa al doilea razboi mondial.
In saptezeci de ani, Revolutia cucereste o treime din omenire, fara ca ea sa se poata apara. Toate religiile sunt periclitate, toate societatile sunt amenintate. Omenirea intreaga este sub imperiul Revolutiei.

Monstri atomic stau fata-n fata, gata sa nimiceasca lumea, ciocnindu-se intre ei. In perspectiva, initiativa apararii strategice profileaza omenirii o putere de neinvins, care poate tiraniza discretionar si fara limita previzibila in timp lumea intreaga.
Omenirea traieste cea mai cumplita criza: politica, militara, sociala, si spirituala. Suntem intre supravietuire si dezastru. Suntem intre moarte militara si moarte pasnica. Ne ucide alienarea. Sunt discreditate toate valorile si sunt dizolvate toate institutiile traditionale. Explozia tehnica pune viata lumii in pericol. Omul e alienat. Nesiguranta domneste pretutindeni.
In mijlocul acestui dezastru se manifesta putere poporului evreu, care a cucerit Ierusalimul.
Pacea de dupa primul razboi mondial a fost pacea masonica, pacea de dupa al doilea razboi mondial este pacea iudaica, fiindca s-a produs conflictul dintre capitalism si comunism. Numai evreii detin centrele de gandire si de putere, atat din lumea capitalista, cat si din cea comunista. Desi puterea lor este mare si in capitalism si in comunism, ei nu sunt tolerati ca stapani de catre nimeni. Asa au ajuns evreii sa fie dusmanii lui Dumnezeu, ai crestinatatii, ai islamului, ai comunismului si ai capitalismului. Folosind aurul, minciuna si teroarea, ei umilesc omenirea intreaga. Despre ei nu se poate spune adevarul decat cu riscul crucificarii. Ei il ucid din nou pe Hristos. Ce va fi?

In concluzie, constatam ca omenirea se afla in cea mai acuta si generala criza a istoriei, criza in care crestinatatea isi are partea ei de culpa prin absenta istorica. Numai slabiciunile interne ale crestinatatii au facut posibila victoria fortelor satanice ale acestui grav declin apocaliptic. El era prevazut de Mantuitorul, si deci nu ne surprinde; el putea fi evitat, deci ne ridica probleme de constiinta; el trebuie invins, deci impune o revitalizare a crestinismului. Este necesar un inceput nou in crestinatate.
Ajungand la aceasta concluzie, ne cutremuram de responsabilitatea pe care ne-o asumam pronuntandu-ne pentru un nou inceput de crestinatate.

Ce este el? Cum trebuie sa fie?
Marturisim ca suntem cu cugetul in duhul Adevarului, cat si in Traditia Bisericii.
Nu vom confunda insa Sfanta Traditie cu ideile si formele inertiei istorice, ci vom alege cu grija tot ce este aur curat in istoria crestinismului si care se poate aplica cu folos in viitor. De asemeni, consideram ca noul este o porunca a Duhului Sfant ce ne calauzeste, astfel ca vom articula traditia cu noul, spre mantuirea lumii.
Nu avem nici aerul de a epuiza problema si nici pe acela de a fi infailibili, ci facem o marturisire de credinta izvorata din martiriul secolului XX, care a cunoscut atat uciderea trupului, cat si uciderea sufletului. Nebuniile lui Caiafa, ale lui Nero, ale Revolutiei franceze sunt depasite in secolul nostru de determinarea logica a constiintei, prin care omul este anulat si neantizat. Mai bine zis, neputandu-se realiza materializarea duhului, omul determinat psihic este de fapt satanizat, bestializat si alienat.

Dintr-o astfelde realitate au aparut sfinti si martiri.
Viziunea cuprinsa in aceste randuri este expresia dureroasa si impetuasa a mesajului acestui secol XX. Suntem slujitorii lui Hristos si ai oamenilor.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu