joi, 17 octombrie 2013

De te vei teme de judecata lui Dumnezeu, vei avea grijă de cuvintele tale

Gheron Iosif ne spune: "Daca Harul lui Dumnezeu nu lumineaza pe om, cuvintele pe care acesta le vorbeste, oricat de multe ar fi, nu sunt de niciun folos (duhovnicesc n.n.) nimanui. Sunt auzit pentru un moment si in clipa urmatoare cel ce le aude se intoarce ca un captiv la ale sale. Daca insa cu cuvantul va lucra si Harul, atunci imediat se petrece schimbarea cu voia cea buna a omului, incat se schimba in chip minunat viata lui din clipa aceea. Aceasta se intampla cu cei care nu au auzul si constiinta impietrite. Cat despre cei care, auzind, raman tot in neascultare si in voia lor cea rea, acestora, chiar daca le vorbesti continuu zi si noapte, chiar daca iti deserti toata intelepciunea Parintilor in urechile lor, chiar daca faci minuni in fata ochilor lor, chiar daca intorci Nilul inapoi, acestia nu vor avea nicio picatura de folos. Ei doresc numai sa vina, sa stea de vorba, sa le treaca timpul, sa le fuga plictisul. Din acest motiv le inchid poarta. Sa ma folosesc macar eu prin rugaciune si isihie. Pentru ca rugaciunea cea pentru toti este ascultare totdeauna de Dumnezeu, iar indelunga vorbire este intotdeauna neplacuta lui Dumnezeu, oricat de duhovniceasca ar fi. Dupa Sfintii Parinti, indelunga vorbire inseamna a-ti petrece timpul tau cu cuvinte fara sa faci cuvintele tale fapte". De aceea "Cand vorbiti sa aveti rugaciunea mintii, astfel incat cuvintele voastre sa fie imbracate cu putere de sus".

Sursa: Marturii din viata monahala, Gheron Iosif, Ed. Bizantina, Bucuresti 1995, pag 131-133


Sufletul este ca ceara. Dacă porţi discuţii «reci» îl secătuieşti, îl împietreşti. Dacă porţi discuţii «calde» îl înmoi! Ce este vântul pentru corabie este cuvântul pentru suflet. Cu cuvântul îl duci unde vrei şi îl prefaci cum vrei.

(Arhimandrit Vasilios Bacoianis, Vorbele pot răni - cum să nu greșim prin cuvânt, Editura Tabor, București, 2013, p. 23)

Sursa: Doxologia, Sufletul este ca ceara

***
„Orice fel de fiare şi de păsări, de târâtoare şi de vietăţi din mare se domoleşte şi s-a domolit de firea omenească. Dar limba, nimeni dintre oameni nu poate s-o domolească!(Iac. 3, 7-8)

Înspăimântător! Sfântul apostol numeşte limba fiară nedomolită, neîmblânzită! Ceea ce înseamnă că această fiară poate uşor - cât de uşor ne este să deschidem gura ca să vorbim - să ne devoreze sufletul!

Prorocul David, deoarece nu-şi putea îmblânzi singur această fiară, L-a rugat pe Domnul să-i pună porţi şi încuietori la gură: Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele (Ps. 140, 3). Însă oricâte încuietori şi uşi am pune gurii noastre, „fiara" va găsi cum să le treacă pentru a aduce pagubă. (Căci nimeni nu este desăvârşit în afară de Dumnezeu, nici chiar îngerii.)

Foarte puţini sunt cei care pot opri apa fără stăvilar sau alt mijloc de ajutor. Şi mai puţini sunt cei care pot pune frâu unei guri ca o moară stricată", ne spune Sfântul Ioan Sinaitul în cuvântul al 11-lea din Scara. Când n-am vorbit, nu m-am căit, dar ori de câte ori am vorbit, m-am căit!", spunea un sfânt părinte. „Vai şi-amar de tine!", i-a zis vestitul părinte Efrem Katunakiotul tânărului său ucenic. (Desigur, acesta şi-a venit imediat în fire şi a îngenuncheat, cerându-i iertare).

Şi vestitul părinte Iosif Isihastul i-a spus unui monah care-l provocase la o discuţie pe teme controversate: Lasă astea, căci vom spune cuvinte grele şi ne vom supăra." Dar pentru că monahul insista, „atunci bătrânul Iosif, enervându-se, a folosit fraze şi epitete usturătoare".

Acestea nu sunt justificări pentru noi ca să ne lăsăm limba liberă să spună orice vrea. Nu! Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii” (Mt. 12, 36). Cuvânt deşert este orice cuvânt neduhovnicesc, neziditor, după Sfântul Vasile cel Mare. Înspăimântător! Pentru orice cuvânt deşert, cât de mic, lăsat să iasă din gura noastră, vom da socoteală! Conştientizăm oare acest fapt? 

(Arhimandrit Vasilios Bacoianis, Vorbele pot răni - cum să nu greșim prin cuvânt, Editura Tabor, București, 2013, pp. 7-9)

Sursa: Doxologia,  Limba - fiară neîmblânzită

***

Dacă cineva socoteşte că e cucernic, dar nu îşi ţine limba în frâu, ci îşi amăgeşte inima, cucernicia acestuia este zadarnică (Iac. 1, 26). Bărbatul limbut nu se va îndrepta pe pământ; pe omul nedrept răutatea îl va duce la pieire (Ps. 139, 11).

Va trebui să-ţi înfrânezi limba ca să nu ajungi la pieire! Dar limba este o „fiară neîmblânzită". Se poate domestici o astfel de fiară? Sigur că se poate. Altfel, Domnul nu ne-ar fi spus că vom da socoteală pentru orice cuvânt deşert (Mt. 12,36). Să presupunem că guvernul ar avea un instrument cu care ar înregistra toate cuvintele spuse de noi. Şi, de îndată ce ai rosti vreun cuvânt care nu îi este pe plac, ai fi aruncat în închisoare sau ai plăti o amendă mare, de 1000 de euro, să zicem. Ce ai face într-o asemenea situaţie? Nu ai fi mult mai atent la cuvintele tale? N-ai fi vigilent în toate cele douăzeci şi patru de ore din zi? Cu siguranţă, aşa ai fi! Vezi cum, de frică, poate fi legată această fiară, limba?

Guvernul poate să nu fi instituit un astfel de instrument, dar Dumnezeu l-a instituit. Dumnezeu „înregistrează" orice cuvânt ce iese din gura ta, de care vei şi da socoteală! (Mt. 12,36). Ceea ce înseamnă că, de te vei teme de judecata lui Dumnezeu, vei avea grijă de cuvintele tale. Dacă nu te temi, spui tot ce-ţi trece prin minte, arătând astfel că nu crezi deloc în Domnul, Care a spus că vei da răspuns în ziua Judecăţii, după Sfântul Vasile cel Mare.

Dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în stare să-şi înfrâneze şi tot trupul (Iac. 3, 2). Adică: biruinţa asupra limbii înseamnă biruinţa asupra tuturor patimilor! Şi Sfântul Apostol Iacov foloseşte două exemple din viaţa de zi cu zi pentru a ne convinge.

Primul: precum domesticim calul cu frâul, tot astfel, prin înfrânarea limbii domesticim şi supunem întreaga noastră fire, şi trupul, şi patimile. Dar, dacă noi punem în gura cailor frâul, ca să ni-i supunem, ducem după noi şi trupul lor întreg (Iac. 3,3).

Al doilea: cârma corăbiei este o parte mică în raport cu întregul corăbiei şi, cu toate acestea, doar cu ajutorul ei se conduce întreaga corabie. Iată şi corăbiile, deşi sunt atât de mari şi împinse de vânturi aprige, sunt totuşi purtate de o cârmă foarte mică încotro hotărăşte vrerea cârmaciului. Aşa şi limba: mic mădular este, dar cu mari lucruri se făleşte! Iată puţin foc şi cât codru aprinde! (Iac. 3,4-5). În puterea limbii este viaţa şi moartea şi cei ce o iubesc mănâncă din rodul ei. (Pilde 18,21). Cel ce-şi păzeşte gura şi limba lui îşi păzeşte sufletul lui de primejdie (Pilde 21, 23).

(Arhimandrit Vasilios Bacoianis, Vorbele pot răni - cum să nu greșim prin cuvânt, Editura Tabor, București, 2013, pp. 10-12)
 Sursa: Doxologia, Pune frau!

***

Nu trebuie ca din gurile voastre să curgă alături de cuvinte bune, cuvinte de iubire, şi cuvinte de blestem, care sunt osândite de Dumnezeu. Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor care ascultă (Efes. 4, 29).

Sfântul Apostol Iacov dă mărturie:  Dacă cineva socoate că e cucernic, dar nu îşi ţine limba în frâu, ci îşi amăgeşte inima, cucernicia acestuia este zadarnică (Iac. 1, 26).

Nu puţini sunt între noi cei care se cred evlavioşi, dar nu îşi înfrânează limba; nu puţini sunt cei care după ce se întorc de la biserică, unde au ascultat cuvintele lui Hristos şi chiar s-au împărtăşit cu Trupul şi Sângele Lui, varsă cuvinte rele şi veninoase peste aproapele lor. Dar câţi nu sunt între noi cei ale căror guri nu-s îngrădite cu nimic, ci vorbesc mereu, fără contenire, pălăvrăgind şi iar pălăvrăgind de dimineaţa până seara! Şi, se înţelege, în această pălăvrăgeală sunt o mulţime de vorbe deşarte, rele – în timp ce însuşi Domnul Iisus Hristos ne-a zis: Vă spun că pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în Ziua Judecăţii, căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit (Mt. 12, 36-37).

Oamenii cu adevărat evlavioşi sunt întotdeauna într-o concentrare adâncă, se cufundă în sine, privesc în propriile inimi - iar gurile flecare nu doar că flecăresc la nesfârşit, ci varsă otravă de aspidă, de viperă (Ps. 139, 3): cuvinte otrăvite de osândire, clevetire şi defăimare, înjurături dezgustătoare. Iar Domnul Iisus Hristos a interzis cu asprime orice cuvânt de ocară, chiar şi cel mai puţin grosolan: Cine va zice fratelui său: „netrebnicule”, vrednic va fi de judecata sinedriului, iar cine îi va zice: „nebunule”, vrednic va fi de gheena focului (Mt. 5, 22).

Vedeţi ce curăţie desăvârşită cere limbii noastre Domnul Iisus Hristos?

Din păcate, între creştini sunt mulţi vorbitori de rău, mulţi oameni care îşi clevetesc aproapele. Iar Sfântul Apostol Pavel, vorbind de cei ce nu vor moşteni împărăţia Cerurilor – de hoţi, adulteri, închinători la idoli – îi pune în rând cu aceştia şi pe vorbitorii de rău: Vorbitorii de rău nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (1 Cor. 6, 10).

Chiar dacă ne abţinem cu luare-aminte şi cu stricteţe de la cele mai respingătoare înjurături, de la cele mai putrede cuvinte, de la osândirea aproapelui, de la clevetire şi bârfe, tot vom fi vinovaţi de grăire în deşert. Noi grăim în deşert întotdeauna şi peste tot. Dar iată ce-i spune Sfântul Apostol Pavel lui Timotei: O, Timotei! Păzeşte comoara care ţi s-a încredinţat, depărtându-te de vorbirile deşarte şi lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei mincinoase. De deşartele vorbiri lumeşti fereşte-te (1 Tim. 6, 20; 2 Tim. 2, 16), adică îi interzice chiar să rămână acolo unde se grăieşte în deşert.

Dar ce înseamnă împotrivirile ştiinţei mincinoase, de care apostolul Pavel îi porunceşte lui Timotei să se depărteze? Sunt disputele pe care le poartă cu plăcere în jurul celor sfinte oamenii care se socot „autorităţi” în domeniu, care cred despre sine că au o înaltă educaţie teologică, dar care sunt de fapt cu desăvârşire deşerţi duhovniceşte.

Grăirea în deşert pustieşte până în adânc sufletul. Noi ne facem singuri răni grave nu numai când rostim cuvinte putrede şi deşarte, ci şi când ascultăm asemenea cuvinte ieşind din guri străine. Multora le place să asculte bârfe şi clevetiri despre aproapele lor şi sunt la fel de vinovaţi înaintea lui Dumnezeu ca şi cei pe care îi ascultă.

A te înfrâna de la cuvinte rele, vorbe deşarte şi a te învăţa să taci e o sarcină grea. Mulţi nevoitori s-au ostenit din greu întreaga viaţă ca să îşi înfrâneze limba, urmărind-o cu stricteţe, punându-i fel şi fel de îngrădiri – însă aceasta tot aluneca deseori din stăpânirea lor cum alunecă peştele din mâini, fiindcă aşa e limba: alunecoasă şi foarte mişcătoare. Mulţi asceţi s-au lepădat cu totul de vorbire – iar cuviosul avvă Agaton, ca să-şi biruie limba, ca să şi-o înfrâneze, s-o dezveţe de grăirea deşartă, a purtat o pietricică sub limbă timp de trei ani. Vedeţi ce însemnătate dădeau sfinţii cuvântului? Şi noi trebuie să luăm exemplu de la ei.

Când se citesc parimiile, răsună deseori cuvintele: Întru binecuvântarea drepţilor se va înălţa cetatea, iar prin gura necredincioşilor se dărâmă (Pilde 11, 11). Ce să însemne asta? Ce poate fi? Nu este o exagerare, ci purul adevăr. Puterea cuvântului omenesc este uriaşă. El e în stare să lase o urmă adâncă, de neşters în inimi, el zideşte dacă e plin de dragoste şi bunătate sau dărâmă dacă, dimpotrivă, e plin de vrăjmăşie şi ură.

Dacă binecuvântarea drepţilor se întinde asupra cetăţii, dacă în inimile oamenilor pătrund sfintele lor cuvinte, cetatea se înalţă, iar bunăstarea duhovnicească, prin urmare şi cea materială, de asemenea creşte şi sporeşte. Iar dacă gurile necredincioşilor spurcă inimile celor din jurul lor cu vorbe asemănătoare unor aburi otrăvitori, întreaga viaţă duhovnicească a poporului se strică. O asemenea cetate poate ajunge pustie în deplinul înţeles al cuvântului.

Răspunderea noastră pentru orice cuvânt putred este înfricoşătoare şi mare, fiindcă prin aceste cuvinte necurate nu numai că ne otrăvim pe noi înşine, ci otrăvim de asemenea inima şi mintea aproapelui.

La fiecare Liturghie a Darurilor Înainte-sfinţite auziţi sfânta cântare: „Să se îndrepteze rugăciunea mea…” Luaţi aminte cu adâncă umilinţă la spusele: „Pune, Doamne, pază gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele”. Mulţi se mulţumesc însă doar cu această umilinţă; după ce pleacă din biserică, ea se stinge în ei treptat şi uită că nu trebuie doar să ceară de la Dumnezeu ca El să „pună pază gurii”, ci şi să se străduiască ei înşişi întreaga viaţă să-şi înfrâneze limba nelegiuită, în care lucrare să ne ajute tuturor Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Amin.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu