luni, 28 martie 2016

Maica Gavrilia Papaianis: " Ortodoxia este lauda mea!". Viaţa si cuvinte izvorate din V(v)iaţă.

Fresca a Maicii Gavrilia
pictata in Biserica Nasterii Maicii Domnului,
Manastirea Sf. Ioan Botezatorul Douma Liban

Multe suflete sfinte se depărtează de la noi fără să lase în lume vreo urmă, căci iubesc să se ascundă în veşmântul smereniei. Dacă nu se găseşte vreun iubitor de Hristos care să le pună în sfeşnic, spre luminarea şi folosul tuturor, acestea ar alege tăcerea, potrivit îndemnului apostolesc: „viaţa voastră – ascunsă cu Hristos în Dumnezeu (Coloseni 3:3). Gherontissa Gavrilia (Papagiannis) a fost un astfel de suflet, care a trăit cu un singur ţel: să se facă următoare Căii Domnului – a jertfei, a slujirii şi a dragostei fără sfârşit.

S-a născut la sfârşitul veacului al XIX-lea, într-o familie înstărită din vechiul Constantinopol şi, în urma tragicului „schimb de populaţie” din 1923, a fost nevoită să se mute la Thessalonic. Deşi i se aşterne înainte o cale a slavei lumeşti (era a doua femeie admisă, în acele vremuri, la o universitate grecească), ea alege, răspunzând unui lămurit imbold lăuntric, să slujească lui Hristos şi oamenilor: înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, pleacă în Anglia cu doar o liră în buzunar, pentru a studia pedologia şi psihoterapia. În 1947, îşi deschide un cabinet, unde îi tratează gratuit pe cei săraci şi le dăruieşte o bună parte din banii câştigaţi de la ceilalţi pacienţi. În timpul şedinţelor, obişnuia să rostească neîncetat Rugăciunea lui Iisus, iar mulţi se vindecau prin rugăciunile sale — adesea, procedurile medicale erau doar o „acoperire” pentru acestea.

După război, se întoarce în Grecia şi deschide un cabinet la Atena. Însă, în anul 1954, iubita sa mamă moare. Acesta a fost momentul unei schimbări radicale în viaţa sa. 
Moartea mamei mi-a retezat ultima legătură care mă mai ţinea înlănţuita de viaţa obişnuită, materială, a acestei lumi. Dintr-o dată, eram moartă – moartă faţă de lume
scria ea mai târziu. A privegheat întreaga noapte. Lângă ea, icoana lui Hristos răspândea o strălucire orbitoare, care umplea camera de Lumină. Şi-a închis cabinetul, şi-a dăruit toţi banii şi toate bunurile celor săraci, hotărâtă să vieţuiască în sărăcie desăvârşită şi, cu toate că avea deja aproape şaizeci de ani, s-a îndreptat spre India, urmând şi de această dată unui puternic simţământ că Hristos o cheamă acolo.

În India a ajuns doar cu haină de pe ea şi cu o Scriptură, și a început să le slujească leproşilor şi săracilor din spitale şi aşramuri. În tot acest timp, deşi s-a confruntat de nenumărate ori cu guruşii hinduşi şi misionarii protestanţi, n-a încetat să-şi păzească credinţa ortodoxă, ferindu-se de sincretisme – ţinea cu mare băgare de seamă toate posturile Bisericii şi, când era chemată să se roage împreună cu neortodocşii sau necreştinii, evita cu delicateţe să vină, spunând:
Nu mă rog cu glas tare şi niciodată în tovărăşia altcuiva. Mă rog singură, sau în biserică… dar puteţi veni la mine şi să-mi spuneţi ce mai e nou la o ceaşcă cu ceai!”.
După cinci ani petrecuţi în India, acelaşi Glas care a chemat-o să slujească săracilor a condus-o să vieţuiască asemeni unei pustnice unsprezece luni în Himalaya.

În 1959, intra în Mănăstirea Sfântului Lazăr din Bethania (Palestina). Aici, Părintele Ioan i-a dat, în primul an, rânduiala de a citi doar Evangheliile şi „Scara” Sfântului Ioan, lucru pe care îl face în original, cunoscând foarte bine limba greacă veche. Sora Gavrilia primeşte schima mică patru ani mai târziu, de la Părintele Amfilohie (Makris) din Patmos, la Peştera Sfântului Antonie.

Maica Gavrilia impreuna cu P. Sofronie la Essex
În cele două decenii ce vor urma, Maica va alterna tăcerea din mănăstire cu un an de slujire misionară în Africa Răsăriteana şi cu alţi trei ani înapoi în India, la Uttar Prades, alături de Arhimandritul Lazăr (Moore). Părintele Sofronie de la Essex a rugat-o, tot în această perioadă, să primească stăreţia mănăstirii de maici [de la Essex], dar ea n-a acceptat – a fost una din puţinele dăţi când n-a primit chemările la slujire care o trăgeau, de fiecare dată, departe de tăcerea şi însingurarea mult-iubită.

Cei din urmă treisprezece ani de viaţă i-a petrecut în Grecia natală, mai întâi nevoindu-se într-un mic apartament din „pustia” Atenei (unde petrecea jumătate de zi în rugăciune, iar cealaltă jumătate povăţuind şi tămăduind mulţimile de suflete care-o cercetau), apoi într-o sihăstrie pe care a întemeiat-o în insula Leros. Aici primeşte în 1991 schima mare din mâinile Părintelui Dionisie de la Schitul athonit Sfânta Anna Mică, şi adoarme în pace anul următor.

*

Deşi obişnuia să le treacă sub tăcere, Maica Gavrilia a trăit multe întâmplări minunate, printre care o tămăduire deplină din ultimele stadii ale bolii Hodkin (cancer limfatic), după patruzeci de zile petrecute în spital şi regenerarea ochilor după o operaţie de cataractă dar cea mai mare minune, după cum o mărturisesc cei care au cunoscut-o, era însăşi prezenţa ei şi dragostea sa atotcuprinzătoare, o ardere-de-tot înaintea Domnului.

Delicateţea şi deschiderea Maicii Gavrilia se hrăneau din nevoinţa sa tăcută dar neîncetată, şi din supunerea faţă de poruncile lui Hristos. Deşi se dăruia cu totul celorlalţi, socotea slujirea sa un lucru neînsemnat.
Nu vă puteţi închipui ce bucurie am că-i pot îngriji pe aceşti bătrâni… Glumesc şi râd cu ei — şi văd cum feţele lor posomorâte se înseninează. Ce păcat că-i doar ceva trecător! Dacă Bucuria nu vine din lăuntru — adică de la Izvorul ei — nu poate dăinui. De îndată ce-i părăsesc, e ca şi cum n-aş fi împărtăşit niciodată cu ei bucuria Sa. Acum înţeleg cuvintele lui Hristos: «Bucuria mea să fie în voi… nu precum dă lumea vă dau Eu» Ioan 15:11; 14:27”.
 Maica n-a teoretizat niciodată Biserica, viaţa creştină, societatea; n-a făcut niciodată diferenţe academice între rugăciune şi slujire, contemplaţie şi făptuire. Ea doar iubea cu dragostea ce vine din lepădarea deplină pentru Hristos şi lucra potrivit acestei iubiri, uneori în „activităţi sociale”, alteori în isihie singuratică. Aceasta, pentru că Izvorul dragostei sale era unul şi acelaşi — Dumnezeu, Cel ce „dragoste este” (1 Ioan 4, 8) şi singur cunoaşte mulţimea vieţilor pe care le-a atins şi schimbat prin roaba Sa.

Cuvintele Gherontissei Gavrilia ne descoperă într-o măsură viaţa să duhovnicească, care rămâne învăluită în taina tăcută a veacului ce va să vie — smerenia şi dragostea întrupate.

„Cineva mai puternic mă ocrotea”


Într-o noapte, pe când era în camera ei (dintr-un aşram) şi se ruga, şi-a deschis pentru o clipă ochii, şi ce a văzut? Patul nu era la locul său! Şi-a închis ochii la loc şi a continuat să se roage. I-a deschis din nou după o vreme, şi s-a uitat pe geam. Nu mai putea vedea luna.
Orbisem”, a povestit ea mai târziu. „Tulburată, am continuat să mă rog şi mai puternic. În cele din urmă, am adormit… când m-am sculat dimineaţa, puteam să văd din nou! Mi-am dat seama că gurușii îmi făcuseră ceva. Atunci când m-am întâlnit cu Shivananda în holul mare, el m-a întrebat dacă am dormit bine. «Da», i-am spus, «foarte bine!» Mi-a aruncat o privire nedumerită, s-a dus şi a vorbit cu o discipolă care bătea ceva la o maşină de scris, apoi s-a întors şi m-a întrebat iarăşi, aruncându-i yoghinului de lângă mine o privire ciudată… I-am spus din nou: «Da, foarte bine, mulţumesc lui Dumnezeu». M-a studiat încă o dată, fără să mai spună nimic…

Câteva luni mai târziu, am aflat că făcuseră toate acestea prin chemarea duhurilor rele, cu scopul de a-i speria pe străinii deveniţi incomozi sau de a-i «fermeca» să rămână acolo pe veci. Cunosc o nemţoaică care a înnebunit după tot ce i-au făcut… După câteva zile, Shivananda în persoană a venit şi mi-a sugerat să mă mut la etajul superior, fiindcă mă cazaseră… în camera greşită! Am păstrat însă camera. După aceasta, toţi au început să se uite la mine uimiţi… Simţeau că Cineva mai puternic mă ocrotea, iar eu am simţit că era timpul să plec de acolo”.

„Ortodoxia este lauda mea”


Maică Gavrilia, aţi călătorit prin toată lumea. Cunoaşteţi îndeaproape foarte multe ordine monahale: romano-catolice, buddhiste, hinduse. Aţi văzut organizaţii şi misionari protestanţi. Aţi văzut cum lucrarea lor misionara era finanţată cu generozitate… iar dumneavoastră, o biată maică ortodoxă, aveaţi mijloace materiale foarte limitate, atât pentru folosul propriu, cât şi pentru a-i ajuta pe alţii. V-aţi gândit vreodată că ar fi fost mai bine dacă aţi fi fost altceva în loc de ortodoxă?

Doamne fereşte! Nu! Niciodată nu mi-a trecut aşa ceva prin minte, nici pentru o clipă, fiindcă tocmai Ortodoxia este lauda mea! Îmi aduc aminte că odată mă aflam în biroul Indirei Gandhi (în perioada primei sale călătorii în India, când încă nu intrase în monahism, n.red.) şi discutam despre un proiect al ei. Chiar atunci s-a întâmplat să vină o femeie şi să-i spună, cu mine de faţă: „Cea cu care vorbeşti e cumva vreo călugăriță catolică?”, iar Gandhi i-a răspuns: „Nu, e din Biserică Ortodoxă. N-ai auzit de ea, fiindcă nu există în India, însă e o Biserică complet diferită”… Iar când am ajuns la Ierusalim, în 1959, în Mănăstirea noastră extrem de smerită, au venit la noi nişte călugăriţe catolice, care mi-au spus: Asta-i adevărata cale de viaţă a lui Hristos, fiindcă aici sunteţi lipsite de toate… noi, însă, avem tot confortul”… Înţelegeţi ce zic?


***


Harul lui Dumnezeu se îndepărtează de la noi din cauza faptelor şi a modului nostru de a vieţui. Poate să revină la un moment dat, după multă rugăciune, ascultare faţă de voia lui Dumnezeu şi smerenie. Totuşi cheia acestor lucruri este iubirea noastră.

Odată i-am întrebat pe îngeri: Unde vrea Dumnezeu să fiu? Ce vrea să fac? Răspunsul categoric a fost: Unde te duci, ce faci, cum trăieşti, dacă îi ajuţi pe alţii sau nu contează prea puţin. Doar un singur lucru este important: calitatea şi cantitatea iubirii pe care o dăruieşti tuturor, fără discriminare.

K.: Ce vreţi să spuneţi prin calitate şi cantitate?

M.G.: Calitatea este determinată de acordarea iubirii fără a aştepta răsplată. În ceea ce priveşte cantitatea, iubirea trebuie să fie fără sfârşit, până la punctul jertfei de sine. Căci iubirea fără sacrificiu nu este iubire după Dumnezeu. Dar ce fel de sacrificiu? Acela care nu este perceput ca fiind sacrificiu! În asemenea măsură! Nu este genul de calcul care spune: Am sacrificat asta şi asta, şi ce am primit în schimb? Acest lucru este fariseism!

(Maica Gavrilia. Asceta iubirii, Editura Episcopiei Giurgiului, Giurgiu, 2014, pp. 298-299)



*

Vine cineva la mine, discutăm despre problema lui și găsim o soluție. Dacă spun:Ce bine că am fost aici să pot ajuta! ‒ Hei! Ce cădere! (adică, pentru mine). S-a întâmplat să fiu aici și să pot ajuta. Dar dacă nu eram, Dumnezeu ar fi trimis pe altcineva! Pentru că Domnul spune: „Îi pot ridica pe fiii lui Avraam și din pietre”.

Din păcate, așa stau lucrurile. Omul se mândrește în inima lui. L-am ajutat! L-am ajutat! Dar cine ești tu? Cine?

Și încă ceva... Când cineva vă face un bine, spuneți-i:

‒ Sunteți cu adevărat binecuvântat. Trebuie să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru că v-a oferit posibilitatea de a face acest lucru, altfel El ar fi trimis pe altcineva în locul dumneavoastră.

(Maica Gavrilia. Asceta iubirii, Editura Episcopiei Giurgiului, Giurgiu, 2014, pp. 452-453)


*

- Maică, la ce vă referiţi atunci când spuneţi „Dumnezeu şi eu pe pământ?"

M.G.: Acest lucru are menirea de a ne împiedica să cădem în înşelare prin cunoaşterea şi îndrumarea umană… Este foarte important. Deoarece puterile întunericului întotdeauna vor trimite aproape de noi persoane care sunt ca nişte lupi în blană de oi, după cum spune Domnul: Şi de multe ori, duhurile rele intră în persoanele care ne sunt dragi."

Când vrăjmaşul vede că urmaţi o cale cu unicul scop de a ajunge pe calea lui Dumnezeu, el îi trimite pentru a ne înşela. Persoanele care vă sunt cele mai dragi pot veni şi pot face lucruri care nu au nicio legătură cu Adevărul lui Dumnezeu.

Prin această cauză trebuie să vă întrebaţi mereu: Dacă Hristos Cel nevăzut ar fi aici, vizibil, cum m-aş comporta? Ce aş face?" Şi apoi aţi începe să tremuraţi atât de tare încât nu aţi mai putea rosti nici măcar un cuvânt!

(Maica Gavrilia. Asceta iubirii, Editura Episcopiei Giurgiului, 2014, p. 298)



*

Este foarte greu să te lupți cu mândria. Pentru că egoul nostru s-a amestecat cu acest monstru și nu ne dăm seama. Suntem orbi.Orbi care îi conduc pe orbi”. Și mai e ceva. Încă din copilăria noastră, ni se spune: „Fii primul din clasă... Nu fi ca acel copil.” Ce înseamnă acest lucru? Deoarece „cei dintâi vor fi cei din urmă, iar cei din urmă vor fi cei dintâi.” Dar până când înțelegem noi asta... 

Mândria este cel mai mare păcat al omului. Ea izvorăște din întuneric  cu adevărat, din întuneric. Mândria și egoismul: merg mână în mână. Unde este harul lui Dumnezeu, acestea două nu pot fi. De aceea, atunci când spunem că cineva este un „mare om”, prima trăsătură a caracterului său care ne face să-l considerăm „mare” este smerenia lui. Pentru că smerenia este un sinonim al iubirii...

(Maica Gavrilia. Asceta iubirii, Editura Episcopiei Giurgiului, Giurgiu, 2014, p. 453)



*

Nu putem nici înțelege unde se găsește sfințenia, nici ghici unde se ascunde înțelepciunea. Pentru că înțelepciunea poate fi dezvăluită unde te aștepți mai puțin. Uneori, auzi bunicile și bunicii rostind cuvinte uimitoare. Mai presus de toate, îi vezi ducând o viață exemplară fără să spună prea multe despre aceasta. Mare este taina vieții pe care o duc aceste persoane, fără să vorbească, dar lăsând modul lor de viață să vorbească pentru ei. Ei nu au nevoie să vorbească despre Dumnezeu. Oamenii Îl simt pe Dumnezeu din felul în care trăiesc. Dar se poate întâmpla și invers: poți vorbi despre Dumnezeu zi și noapte, dar dacă nu trăiești în Dumnezeu, vei fi „aramă sunătoare și chimval răsunător”...

(Maica Gavrilia. Asceta iubirii, Editura Episcopiei Giurgiului, Giurgiu, 2014, p. 450)


*

Când ai gând de judecată, să rogi pre Dumnezeu să ţi-l ia în acel ceas, ca să poţi iubi acea faţă (pre care o judeci) aşa cum o iubeşte El. Atunci Dumnezeu te va ajuta şi o să vezi ale tale scăpătări. Dacă Hristos era vizibil, vei avea judecată?

Dacă nu-ţi place de cineva, gândeşte-te că pre faţa lui vezi pre Hristos. Atunci nu vei îndrăzni nici să gândeşti să spui vreun cuvânt de judecată.

Trebuie să-i iubim pre oameni şi să-i îmbrăţişăm precum ni-i aduce Dumnezeu. Astfel vede şi Însuşi Domnul Tradiţia Dreptei Înţelegeri.

Nimeni nu trebuie să devină rob omului. Suntem robi doar lui Dumnezeu. Cumpăraţi-vă dară cinste, zice Apostolul. Linguşeala nu trebuie să existe.

Cestea pre care le spunem rămân vecinice.

Numai atunci când te desăvârşeşti întru dragoste poţi atinge nepătimirea.

Reuşite au doar cei carele fac ceva cu adevărată dragoste.

Judecata este normal să vină la om. Critica şi osândirea se întâmplă din răutate. Discernământul este Darul lui Dumnezeu şi trebuie să ne rugăm ca să-l dobândim. Este neapărat pentru a noastră ocrotire şi pentru a noastră întărire.

Omul indecis n-are părtăşie în viaţă.

Dumnezeu, când trebuie, trimite pre cineva aproape de noi. Toţi suntem însoţitori de drum.

Limba lui Dumnezeu este tăcerea.

Cine trăieşte în trecut, trăieşte precum un lepădat. Cine trăieşte în viitor cu imaginaţia lui este naiv, deoarece viitorul este doar al lui Dumnezeu. Bucuria lui Hristos se găseşte doar în prezent. În vecinicul prezent al lui Dumnezeu.

 

***

Limbile


Odată, pe când mă aflam unde mă aflam [în India, n. ed.], un misionar străin a venit la mine și mi-a spus: „Sunteți un om bun, dar nu sunteți o bună creștină”.  I-am zis: „De ce?” „Fiindcă sunteți aici de atâta vreme și vorbiți doar în engleză. Ce limbi ale băștinașilor ați învățat?” I-am răspus: „N-am izbutit să învăț nici o limbă a locului, fiindcă călătoresc foarte mult dintr-un loc în altul. De îndată ce învăț un dialect, cei din jur încep să vorbească altul. Am învățat să spun doar Bună dimineața și Bună seara. Nimic altceva.” „Aaa, nu sunteți creștină. Cum puteți evangheliza? Toți catolicii și protestanții învață dialectele locale ca să poate face asta...” Atunci mi-am zis: „Doamne, dă-mi un răspuns pentru el. Am cerut aceasta din toată inima, și apoi i-am spus: „Ah, am uitat! Știu cinci limbi.” „Cu adevărat? Care sunt acestea?” „Cea dintâi limbă este zâmbetul; cea de-a doua, lacrimile. Cea de-a treia este a mângâia. Cea de-a patra este rugăciunea, iar cea de-a cincea este dragostea. Cu aceste cinci limbi mă plimb în toată lumea. Atunci el s-a oprit și mi-a zis: „O clipă. Puteți să repetați, ca să notez ce ați spus?” 

Cu aceste cinci limbi poți călători în tot pământul și toată lumea va fi a ta. Iubește-i pe toți ca pe tine însuți - fără să-ți pese de religie sau rasă, fără să-ți pese de nimic. Peste tot sunt oameni ai lui Dumnezeu (zidirea lui Dumnezeu, n. ed.). Nu poți ști niciodată dacă cineva pe care-l vezi astăzi va ajunge mâine sfânt.

Sfânta Împărtășanie


Nu noi trebuie să hotărâm când trebuie sau când nu trebuie să ne împărtășim. Nu este ușor să vedem limpede noi înșine, îndeosebi din latura noastră cea aflată în neorânduială. Pentru aceasta trebuie să avem îndrumătorul duhovnicesc. Trebuie să ne spovedim, ca să scoatem din lăuntrul nostru tot ce nu ar trebui să fie acolo. —Leros, 1 ianuarie, 1991

Obștea călugărească


Domnul le-a zis ucenicilor Săi: „Iată vine ceasul, și a și venit, ca să vă risipiți fieștecare la ale sale și pe mine singur să mă lăsați; și nu sunt singur, căci Tatăl meu cu mine este”. La fel e și cu noi, dacă stăm să ne gândim. Nu suntem niciodată singuri. De îndată ce ne întoarcem către Dânsul într-o străfulgerare de gând, ne vom afla în poziția cuvenită față de El, și apoi și față de aproapele. Așadar, dacă dorim ceva anume, să aflăm luminare, să fugim degrabă la Evanghelie (aceasta, cu siguranță, atunci când nu găsim o persoană potrivită) - eu așa fac, pentru început. În Evanghelie se găsește Viața Veșnică, adică Domnul Însuși. Dumnezeu ne-a dăruit o conștiință: Evanghelia Sa. În această conștiință vom afla mereu răspuns... 

Un alt lucru de mare ajutor, după cum știm, este rugăciunea deasă. Nu e ceva care să stea în cuvinte, nici în gânduri. Rugăciunea nu este ceva făcut de noi: este o stare a sufletului. Și oriunde te-ai afla, orice ai face, în orice tovărășie ai fi, sufletul tău poate fi în starea Rugăciunii. Căci sufletul e de la Dumnezeu. Apoi, când este ajutat prin rugăciune și cu Rugăciunea lui Iisus să se unească cu Sfântul Său Nume, atunci aceasta continuă, orice ai face.

Despre „reîncarnare”

Τ.: Ce credeți despre reîncarnare?

Maica Gavrilia: Nu cred în ea. Fiindcă Dumnezeu ne-a dat doar viața aceasta ca să facem tot ce avem de făcut. Și tot ce știm despre viața aceasta și despre cea de apoi se găsește în întregime în Sfânta Scriptură. Acela este „manualul” nostru. Trebuie să-l avem, așa cum are orice Știință. Cât despre celelalte, ei, bine, doar sufletul le poate ști, iar sufletul le ține pentru sine; nu se bagă în discuții.

(Nevoitoarea dragostei, pag. 265)

Scrisoare către o fostă căutătoare „orientalistă”


Athena, Sept.1986.

... ți-am ascultat problemele. Am ascultat și la cum gândești și simți. Vreau doar să-ți spun doar un lucru, draga mea M. Nu zăbovi prea mult asupra acestei așa-zise explorări a sinelui; te va face să uiți și de Dumnezeu, și de aproapele tău. Eu cred că dragostea adevărată pentru Dumnezeu îți dă putința să-L vezi în toată Zidirea Sa și îndeosebi în aproapele nostru. Și când ne uităm la aproapele, îi purtăm de grijă, până ce, în cele din urmă, uităm de sine. Știind că ai fost crescută în credința creștină, te întreb: trebuia să mergi la Sai Baba ca să auzi vorbindu-se de „inima curată”? Dacă-ai fi citit măcar Evanghelia, ai fi știut că Domnul Însuși a spus: fericiți cei curați cu inima... Iar undeva în Vechiul Legământ stă scris: O voi duce pe ea la pustie și voi grăi după inima ei... Nu vorbim cu Dumnezeu după mintea noastră. Inima este cea care vorbește.

M-ai întrebat și dacă ar trebui să ceri să fii botezată, de vreme ce ai primit deja mirungerea. Această mirungere, însă, a avut loc cu mult timp înainte de șederea ta îndelungată în această filosofie orientală. Crezi că ea nu ți-a afectat nicicum lăuntrul? Ei, bine, să știi că a făcut-o. Și încă într-o măsură foarte mare. Din această pricină, de fiecare dată când te aduni la rugăciune, la închinare, mintea ta rătăcește la feluritele poziții folosite de yoghini: la îndreptarea spatelui și la o sumedenie de alte exerciții care nu au nimic de-a face cu Duhul lui Dumnezeu.

Cineva spunea odată: „Când sufletul îngenunchează la picioarele lui Hristos, ce importanță mai are dacă trupul stă jos, în picioare, în genunchi sau întins?” E complet irelevant! Abia când ai încetat să te mai gândești la trupul tău și la tine însuți te poți uni cu adevărat cu Puterea lui Dumnezeu.

Rostești adesea cuvinte precum: „Ce-ai zis?... De ce ai spus lucrul acela?... Te-a insuflat Dumnezeu să-l spui?... A fost dintr-o luminare?... A venit de la mintea ta?...” Ei, bine, dacă aș sta să mă gândesc așa în fiecare clipă, zi de zi, n-aș mai fi în stare să zic nimic... din pricină că ne știm prea bine nevrednicia de a-i povățui pe alții. În schimb, eu doar simt pentru alții, și sufăr mult alături de cei pe care-i văd în jur, încât mă simt ca una dintre ei. Și, din acea clipă, încep să zic: „Dacă aș fi în locul tău, aș face așa... Tu, însă, pari să vrei ca cineva să te ia de mână și să te facă sluga sa, să-ți zică: fă asta, fă aia, acum stai, acum ridică-te, acum du-te și ia banii pentru care ai muncit, acum nu lua banii, acum pune-ți rochia roșie, acum cea albă... Of! Aceasta este robie! Să ții minte, însă, că Dumnezeu ne-a făcut ființe libere! Mulți mi-au spus: „Mai bine nu ne-ar fi făcut Dumnezeu liberi, fiindcă chiar nu știm care e Voia Sa!” E un lucru tare ipocrit să zici asta! Voia lui Dumnezeu se vădește în aproapele, însă noi continuăm să zicem: „Nu știu... Nu știu...” doar din pricină că nu vrem să înțelegem!

Ai idee câți ani am studiat - și încă mai studiez - Evanghelia? Ei, bine, sunt într-o poziție în care pot spune că așa cum o bună gospodină citește mai întâi rețeta pentru a pregăti o prăjitură, apoi începe să adune toate ingredientele potrivit rețetei, dar descoperă în cele din urmă că prăjitura ei a fost un eșec, și o aruncă câinelui... așa este și viața noastră. Citim instrucțiunile pentru viața noastră - adică Evanghelia - însă... dăm greș! Apoi mai încercăm o dată, și încă o dată... și încă o dată... însă, ca și cu prăjitura, la una din încercări am pus prea mult ou, la alta prea puțin zahăr... ei, așa e și în viață. La un moment dat, va fi de vină egoismul nostru, altădată va fi din pricină că am vorbit de aproapele ca și cum n-ar fi fost fratele nostru... și toate acestea se vor aduna în cele din urmă și se vor face ca un bolovan care ne va trage în adâncul mării și ne va îneca, nimic mai mult...

Spui că draga noastră G. ți-a spus: „Du-te înapoi (la mine) și ascult-o, orice ți-ar zice. Atunci îți vei găsi calea, fiindcă ea știe să citească mințile”... Iar tu mă întrebi: „Chiar poți citi mințile?” Draga mea M., închipuiește-ți ce-ar fi să pot citi cu adevărat mințile! Nu pot înțelege mai nimic din ce-mi spui, fiindcă e atât de intelectual! Eu știu doar cum să te iubesc. Din toată inima mea. Iubesc și întregul Cosmos [lume, gr.] din toată inima mea. Pentru mine, nimeni nu e un „străin”, nimeni nu e „al meu”; nu există oameni albi, negri sau roșii... Nimic de genul ăsta... 

Nu uita, dragă M., că cel dintâi păcat a fost săvârșit cu mintea, și unii dintre îngeri, din îngeri de lumină au ajuns îngeri ai întunericului, draci. Știi cât de înfricoșat lucru poate fi când o astfel de putere - care nu vine din Lumină - îți înfățișează anumite lucruri cu o așa de mare frumusețe, o așa putere, o așa bunătate, și, prin toate acestea, care sunt în esență bune, te poate sili să le pui în practică? Ar trebui să ne păzim de astfel de lucruri. Știi, mă întreb de ani buni, care este înțelesul cuvintelor: „Dacă lumina dinlăuntrul tău este întuneric, atunci cât de mare este întunericul?” Știi că atunci când credem că avem Lumina înlăuntrul nostru, uneori avem de fapt Întuneric, pe care îl întrebuințăm împotriva fratelui nostru crezând că așa îl ajutăm și îl iubim, pe când, în realitate, acestea sunt lucrările Întunericului, pe care noi îl percepem ca Lumină... În această privință, îți pot spune despre cineva care își iubea nespus sora, suferindă de întristare; el a ajuns să creadă că prezența sa era atât de imperativă, încât a încetat să mai meargă la lucru. Ajusese să spună despre sine: „Dacă nu i-aș sta alături, ce s-ar alege de ea?” ...Îți poți închipui așa grad de necredință? Cu alte cuvinte, ne punem chiar și în locul ajutorului lui Dumnezeu?... Ei, în această pildă se poate desluși limpede înțelesul cuvintelor „Dacă lumina dinlăuntrul tău...

Altundeva, îmi spui că atunci când faci o faptă bună, îți zici: Vezi? Am făcut asta... Dă-mi voie să-ți povestesc o întâmplare... Odată, citeam scrieri ale Sfinților Părinți împreună cu o doamnă cunoscută de-a mea. Ne cunoscuserăm amândouă cu Preasfințitul Damian, așa că, într-o zi, i-am spus: „De ce să nu mergem la el să ne spovedim și să luăm blagoslovenie?” Am mers și, printre altele, el i-a spus că are un ego pe care încă nu și-l descoperise, și că dacă nu va ajunge la pocăință, nu va dobândi Bucuria întru Hristos. Această descoperire a mișcat-o cumva, și s-a dus acasă și a început să plângă și să suspine. O săptămână întreagă n-a contenit să plângă... După câteva zile, am mers iarăși la Preasfințitul. Iar eu i-am zis: „Părinte, ce să facem? Plânge neîncetat, zi și noapte! Ce putem face?” Iar el mi-a răspuns, cu un zâmbet serios: „Dar ce spui? De când sunt n-am dobândit atâta plâns și atâta pocăință!” ...Am plecat și, pe drumul de întoarcere, ce crezi că mi-a zis ea: „Ei, vezi? Ai auzit ce-a zis? Nici măcar el n-a dobândit așa mare pocăință! Așadar, dragă copilă M., te voi lăsa să tragi singură concluziile...

Atât am avut să-ți spun astăzi. Iar acum, mă rog ca harul Domnului să-ți fie aproape, și lumina lui Hristos să-ți lumineze calea... Slobozește-te în mâinile Domnului, dragă M., și cu timpul El va îndrepta feluriți oameni către tine, pentru a-ți spune care e Voia Sa. În cele din urmă, în adâncă tăcere și întru rugăciune, vei învăța nemijlocit care este Voia Sa. Atunci vei trăi pururea în Lumina și Bucuria lui Hristos...

(Nevoitoarea dragostei, pag. 428-431)

 

Despre guruși și tulburările mintale

Τ.: Maică, e un guru care a venit aici, în Athena, unde ţine conferinţe şi inițiază multi tineri, dintre care unul este un prieten vechi de-al meu, în vârstă de 19 ani. Acest tânăr a ajuns acum într-un spital de psihiatrie. Ce s-a întâmplat? Ce se poate face?

Maica Gavrilia: Am observat că hinduşii nu suferă de astfel de tulburări mintale... însă mi s-a întâmplat să văd mulţi creştini, bărbaţi şi femei, care au mers să fie iniţiaţi şi apoi l-au părăsit pe Hristos sau au ajuns să spună: "A, El e doar cineva precum Buddha, precum Confucius sau oricare altul dintre neo-profeţii de după Hristos"... Unii dintre aceşti oameni încep să sufere mai târziu de un fel de boală de ochi şi nu mai pot vedea bine; alţi suferă depresii mintale şi se întorc în ţara lor, în vreme ce alţii rămân acolo pentru totdeauna şi cine ştie ce se mai întâmplă cu ei, sau poate îmbracă veştmântul unui ordin monastic străin ş.a.

Am observat şi că felul în care această învăţătură se promovează nu este unul potrivit pentru un creştin. Din pricină că acel creştin, acel tânăr, a încercat să combine filosofia, filologia şi religia şi adapteze toate aceste lucruri învăţăturii lui Hristos (ca şi cum aşa ceva ar fi cu putinţă!) Dacă ar fi luat doar filosofia Indiei doar drept o filosofie, nu i s-ar fi întâmplat nimic. Însă când a ajuns să dorească să devină şi el un dumnezeu, din pricină că - aşa cum pretind înşişi guruşii - un guru este întruparea lui Dumnezeu, atunci... ei, bine, asta era ceea ce îşi dorea acel copil: încerca să devină asemeni gurusului. Îţi aduci aminte ce li s-a întâmplat strămoşilor noştri Adam şi Eva? Şi-au dorit să ajungă dumnezei. Aşadar, ce li se întâmplă acestor tineri? Vor şi ei să ajungă dumnezei, aşa că e de aşteptat să-şi piardă sănătatea mintală.

Acum pricepi ce s-a întâmplat? Aminteşte-ţi când am vorbit cu celălalt copil şi l-am întrebat: "Cine e cel ce, atunci când practici meditaţia şi auto-concentrarea, te îndrumă lăuntric după voia lui Dumnezeu, pentru a scoate afară toate relele pe care le ai înăuntru? Cine e călăuzitorul tău în toate acestea?" Iar el mi-a răspuns: "Gurusul. El e cel la care mă gândesc; el e cel pe care îl văd, aceste sunt lucrurile pe care le fac"... 

Dragă T., dacă el l-ar fi lăsat deoparte pe guru şi ar fi privit în schimb înspre Hristos şi Ipostasul Său, acel copil ar fi fost astăzi unul dintre slujitorii aleşi ai lui Hristos şi lucrător al Său. Însă acum, copilul a căzut în această situaţie foarte grea... are nevoie de multă rugăciune din partea creştinilor. Mama sa, mai întâi de toate, trebuie să facă mari eforturi; mai ales mama sa, deoarece ea l-a cunoscut din primii lui ani: cum a crescut, cum era în trecut, ce fel de copilărie a avut, care erau vederile sale, felul de distracţii pe care le prefera, cum prefera să înveţe... întregul suflet al copilului este binecunoscut mamei sale. Aşa că mama ar trebui să depună acum un efort, fără să recurgă la nici o "dădăceală", şi să îi arate dragostea ei nemăsurată, fără să-l lase să bănuiască că e bolnav, ci să se poarte cu el ca şi cum ar fi sănătos, şi apoi să îl ducă la o biserică şi să ceară preotului să-i citească molitvele de dezlegare ale Sfântului Vasilie - acestea sunt nişte rugăciuni foarte speciale, care se pot citi în orice biserică - iar ea ar trebui să aibe pregătit numele copilului, pentru ca, în timpul rugăciunilor, să se roage la rândul ei lui Hristos, cu credinţă şi evlavie adâncă, pentru iertarea copilului... pentru că în acest caz, mai mult ca sigur, e de vină şi mama... Deoarece, uneori, spunând: "Am programată o întâlnire sau altceva", şi dacă în aceeaşi clipă copilul are nevoie de sfatul mamei, s-ar putea întâmpla ceva sufletului copilului. Sufletul e un lucru atât de delicat... Şi, mai presus de toate, trebuie găsit un doctor creştin...

(Nevoitoarea dragostei, pag. 209-210)
 

 LEGATURI:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu