Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului
După publicarea Enciclicei în numărul trecut al revistei, iată că putem veni în acest număr cu o lămurire privind cel mai controversat punct al Sinodului din Creta care s-a încheiat de curând. Mulţumită Mitropolitului Ierótheos al Nafpaktosului, care a fost nu numai prezent, dar şi foarte activ în discuţiile purtate în cadrul Sinodului, iată că avem un cuvânt cu multă acrivie teologică şi totodată discernământ duhovnicesc, un cuvânt care nu caută dezbinarea în Biserică, cum am văzut că se întâmplă în unele cazuri, ci caută unitatea noastră, a ortodocşilor, în Adevărul-Hristos. Avem nevoie de astfel de cuvinte izvorâte din multă rugăciune şi jertfire de sine, şi mai puţin de justiţiari, care nu cunosc teologia, dar care parcă se bucură de dezbinare. Unitatea noastră în Adevăr este cea mai importantă, dar pentru aceasta trebuie să fim cu mult mai multă smerenie, mai multă dragoste pentru Hristos şi Biserica Sa. (Virgiliu Gheorghe)
1. Evaluarea lucrarilor Sinoadelor
„Sfântul și Marele Sinod” și-a încheiat lucrările și a intrat în viața Bisericii și în istoria ei, de care va fi și judecat. Istoria este cea care îi va conferi și denumirea reală, deoarece știm că unele Sinoade, cu toate că au fost caracterizate drept ecumenice, în cele din urmă au fost respinse de alte Sinoade ulterioare, după cum, de asemenea, unele Sinoade, deși au fost convocate ca locale, au dobândit caracter ecumenic. Acest lucru se datorează hotărârilor pe care le-au luat și acceptării sau neacceptării lor de către pliroma Bisericii.
Îndeobște, Sinoadele sunt judecate de cei care au minte luminată și
experiența vederii lui Dumnezeu, pentru că aceștia constituie conștiința
Bisericii care priveghează, ca unii ce au „mintea lui Hristos” 1 Corinteni 2:16. (…)
Întreaga tradiție scripturistică și patristică ortodoxă adeverește că
premisele autentice ale unui Sinod sunt tradiția isihastă și niptică a
membrilor acestuia și autentica lor viață empirică. La primul Sinod
apostolic de la Ierusalim, Apostolii au avut încredințarea să spună:
„căci părutu-S-a Duhului Sfânt și nouă” Fapte 15:28.
Înțelegeau lucrarea Duhului Sfânt nu în rațiune, ci în inimă, după cum
este exprimată această experiență de Apostolul Petru, când scrie:
„omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu” 1 Petru 3:4. (…)
Această experiență apostolică a Duhului Sfânt au avut-o Sfinții
Părinți, sau cel puțin majoritatea celor care au participat la Sinoadele
Ecumenice, așa cum este consemnat în Canonul I al Sinodului V-VI
Ecumenic.
În acest canon, după ce sunt menționați „sfinții și fericiții
Părinți” ai Sinoadelor Ecumenice de până atunci, în continuare este
scris:
„credința tuturor bărbaților care au strălucit în Biserica lui Dumnezeu și care au fost luminători în lume, având într-înșii cuvântul vieții, să fie ținută cu tărie”.
Când canonul scrie că Sfinții Părinți
erau „luminători în lume”, care au avut „cuvântul vieții”, se înțelege
că au avut experiența luminătoare și de Dumnezeu văzătoare, și aceasta
este credința sigură, pe care trebuie să o păstrăm și să o punem în
aplicare.
Acest lucru îl avea în vedere și Părintele Ioannis Romanidis când
scria:
„Premisa de bază nu doar a Sinoadelor Ecumenice, ci și a Sinoadelor Locale, este că aceia care se întrunesc într-un Sinod Local sau Ecumenic sunt oameni care se află cel puțin în stare de luminare. Însă starea de luminare nu începe când spun ei rugăciunea de inaugurare a unui Sinod Ecumenic. Nu atunci începe luminarea. Așa că unii ortodocși fundamentaliști – nici nu știu cum să spun lucrul ăsta! – își închipuie că episcopii din istorie erau tot ca episcopii de azi, care habar n-au de dogme, dar au dogmatiști pe lângă ei, consilieri care-i consiliază despre dogme”.
În acest sens, nici un Sinod nu este mai presus de Biserică, ci
exprimă viața și cugetul Bisericii, adică experiența și teologia
Sfinților, fiind judecat de aceștia. De altfel, este cunoscut cuvântul
Apostolului Pavel:
„Au nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?” 1 Corinteni 6:2.
Citind Actele Sinoadelor Ecumenice, observăm peste tot că este
folosită expresia „următori ai Sfinților Părinți”. (…) Prin urmare, după
cum este scris în Sinodiconul Ortodoxiei, umblăm
„după învățăturile Sfinților cei de Dumnezeu însuflați și după cugetul cel binecredincios al Bisericii”,
cu alte cuvinte, învățăturile de Dumnezeu însuflate ale
Sfinților sunt strâns legate de cugetul Bisericii. (…)
4. Continuitatea bisericească istorică
În opinia mea, unul dintre cele mai importante puncte ale „Sfântului
și Marelui Sinod” este că a dispărut, la propriu, „mitul” care circula
cu mult timp înainte de convocarea Sinodului, conform căruia acest Sinod
ar fi primul care s-ar întruni după 1000-1200 de ani, lăsând astfel să
se înțeleagă cum că Biserica Ortodoxă s-ar fi aflat de o mie de ani
într-o stare de hibernare, timp în care nu s-a mai ocupat de chestiuni
pastorale și teologice.
Înainte de Sinod am subliniat în repetate rânduri lucrul acesta și
l-am rugat în mod public pe Patriarhul Ecumenic și pe alți
Întâi-stătători să ne scape de acest „mit”, care a fost fabricat
probabil în scopuri mediatice. Pe durata lucrărilor acestui Sinod, un
jurnalist chiar mi-a spus: „Noi susținem asta ca să stârnim interesul
publicului!”. Astfel, a fost folosit un argument mediatic în detrimentul
teologiei Bisericii.
În mod repetat însă, Patriarhul Ecumenic Bartholomeu, în discursurile
sale, a subliniat că Biserica este un sinod continuu, după cum tot
sinod este și Dumnezeiasca Liturghie; este un organism viu și dă roade
mântuitoare. De asemenea, s-a subliniat, așa cum se cuvenea, marea
însemnătate a Sinoadelor din timpul Sfântului Fotie cel Mare și a
Sfântului Grigorie Palama, care, potrivit conștiinței Bisericii, așa cum
se regăsește în texte ale diferiților Sfinți, Patriarhi și cărturari,
reprezintă Sinoadele VIII și IX Ecumenice.
În Enciclica „Sfântului și Marelui Sinod”, care a fost trimisă Bisericilor după încheierea Sinodului, se menționează și următoarele:
„Biserica Ortodoxă, în unitatea și universalitatea ei, este Biserica Sinoadelor, de la Sinodul apostolic din Ierusalim Fapte 15:5-29 și până astăzi. Biserica aceasta, în sine, este un Sinod, așezat de Hristos și povățuit de Sfântul Duh, în acord cu apostoleștile cuvinte: «părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă» Fapte 15:28. Prin Sinoade Ecumenice și Locale, Biserica a binevestit și binevestește taina Sfintei Treimi, care ne-a fost revelată prin înomenirea Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu. Lucrarea sinodală a continuat în istorie în mod neîntrerupt prin Sinoadele de mai târziu, care au autoritate universală – ca, de pildă, Marele Sinod din timpul lui Fotie cel Mare, Patriarhul Constantinopolului (879-880), precum și Marile Sinoade din timpul Sfântului Grigorie Palama (1341, 1351, 1368), prin care același adevăr al credinței a fost adeverit și, mai ales, cel despre purcederea Duhului Sfânt și despre participarea omului la energiile dumnezeiești necreate. Și, mai departe, prin Sfintele și Marile Sinoade de la Constantinopol din 1484, prin care a fost respins sinodul unionist de la Ferrara-Florența (1438-1439); Sinoadele din 1638, 1642, 1672 și 1691, prin care au fost respinse credințele protestante; și cel din 1872, prin care a fost condamnat etnofiletismul ca erezie eclesiologică”.
E limpede că aceste Sinoade sunt caracterizate ca fiind Sinoade cu „autoritate universală”, ceea ce înseamnă cu autoritate ecumenică, recunoscute de întreaga Biserică Ortodoxă, Sinoade ce au condamnat ereziile de care este inspirat creștinismul apusean.
Consider că această confirmare este cea mai importantă lucrare pozitivă a „Sfântului și Marelui Sinod”.
5. Problematizări bisericești
Patriarhul Ecumenic însuși, la încheierea „Sfântului și Marelui
Sinod”, s-a referit la dificultățile care au survenit la Sinod și, așa
cum a afirmat în acest sens, „nu toate au fost ușoare, nu toate au fost
roz”. A vorbit despre momente de „ostilitate, tensiune, dificultate,
pesimism în ce privește rezultatul”, după cum, de asemenea, s-a
menționat și în rugăciunea delegaților și a multor altora.
Anterior am consemnat câteva puncte pozitive pe care le-am observat
la acest Sinod. Va trebui să semnalez însă mai departe și câteva
problematizări bisericești ale mele, care își au sursa nu doar în
textele puse în discuție, ci și în intervențiile delegaților și opiniile
care au fost formulate de către arhiereii membri ai Sinodului. (…)
Biserica Ortodoxă și restul lumii creștine
Textul „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, care a
creat cea mai amplă discuție și a provocat cele mai mari
problematizări, nu era gata și avea nevoie de mai multă elaborare.
Cei ce au urmărit îndeaproape pregătirea „Sfântului și Marelui Sinod”
știu foarte bine că pe ordinea de zi existau două subiecte, unul
intitulat „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine” și
celălalt intitulat „Biserica Ortodoxă și Mișcarea Ecumenică”. Aceste
două subiecte au fost comasate până la urmă într-un singur text, și din
acest motiv au rezultat în textul final diferite puncte contradictorii.
Prin urmare, era un text care a suferit adaosuri și modificări efectiv
până în ultima clipă înainte de semnarea sa, ceea ce înseamnă, pe de o
parte, că nu era gata, iar pe de altă parte, că urma să creeze fel de
fel de probleme.
Acesta a fost motivul pentru care unele Biserici au pus și oficial
problema de a nu se încheia discuția și de a nu se semna acest text, ci
de a se continua prelucrarea lui, pentru a fi supus votării la următorul
Mare Sinod, lucru care nu a fost acceptat.
Vreau să atrag atenția că textul, în întregul său, are lipsuri și
este contradictoriu din punct de vedere eclesiologic, pentru că nu
definește cine face parte și cine nu face parte din Biserică; ce anume
sunt cei ce s-au rupt de Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și
Apostolică; și care sunt hotarele dintre Biserica Ortodoxă și erezie.
Acesta este un motiv fundamental, între altele, pentru care nu am semnat
textul final. Am făcut-o în mod deliberat.
Problema care s-a ridicat pe durata discuțiilor a fost ce anume
sunt creștinii eterodocși și grupările cărora aceștia le aparțin. La
Sinoadele Ecumenice, eterodocșii-ereticii – care aveau o învățătură” și o
credință diferită de aceea pe care Dumnezeu a revelat-o Prorocilor,
Apostolilor și Sfinților – erau condamnați, câtă vreme la Sinodul din
Creta, pentru prima oară, se face efortul de a se stabili un mod de
comunicare cu eterodocșii.
Întrebarea care se pune este: putem să-i încadrăm pe eterodocși la
categoria „schismă”, sau la „necomuniune”? Altfel spus, „Biserica” din
care fac parte este într-o stare de schismă sau în afara comuniunii?
Ca să fie înțeles acest lucru, va trebui să conștientizăm cine este
așa-numitul „rest al lumii creștine” la care face referire titlul
acestui text.
În primul rând, sunt creștinii vechi-orientali, adică nestorienii,
monofiziții, monoteliții, care sunt caracterizați cu diferite nume, cum
ar fi „anticalcedonieni”, „precalcedonieni”, „copți”, „armeni”,
„maroniți” etc.
Nestorienii au fost condamnați de Sinodul III Ecumenic (431),
monofiziții-precalcedonienii-anticalcedonienii au fost condamnați de
Sinodul IV Ecumenic (451) și de Sinodul V Ecumenic (553), iar
monoteliții au fost condamnați de Sinodul VI Ecumenic. Prin urmare,
aceste grupări creștine s-au rupt de Biserica cea Una, Sfântă,
Sobornicească și Apostolică.
Apoi, sunt acei creștini [catolicii] care au aparținut vechii Rome,
care s-au rupt de Biserică din cauza introducerii ereziei despre
purcederea Duhului Sfânt „și de la Fiul”, mai întâi la franci și apoi în
vechea Romă (1009), fiind condamnați, de asemenea, și de Sinodul din
1351 pentru învățătura despre actus purus și pentru credința că în Dumnezeu există energii create, prin care Dumnezeu comunică cu lumea.
Din cadrul creștinismului apusean care s-a rupt de Biserica cea Una,
Sfântă, Sobornicească și Apostolică s-a mai desprins în secolul al
XVI-lea un mare grup, care s-au numit pe ei înșiși „reformați”,
„protestanți”, categorie din care fac parte lutheranii, calvinii,
discipolii lui Zwingli, anglicanii etc. Și pe acești creștini i-a
condamnat Biserica, pentru că au introdus multe erezii.
Deci, întrebarea care se pune este: toți acești creștini se află în stare de schismă sau în afara comuniunii?
Cred că nu putem folosi pentru aceștia cuvântul „schismă” – pe de o
parte, pentru că, potrivit credinței noastre, Biserica este Una, Sfântă,
Sobornicească și Apostolică și nu poate fi divizată, unitatea ei fiind
un fapt dat, iar pe de altă parte, pentru că au fost deja condamnați ca eretici de Mari Sinoade cu „autoritate universală”.
Nici nu putem considera că toți aceștia se află în stare de necomuniune cu Biserica Ortodoxă, pentru că termenul de necomuniune are
un sens aparte. Prin acest termen se face referire la acele Biserici
Ortodoxe care temporar nu au comuniune cu celelalte Biserici Ortodoxe,
cum este cazul Patriarhiei Antiohiei și al Patriarhiei Ierusalimului,
din cauza jurisdicției din Qatar.
Prin urmare, pentru creștinii care au introdus erezii în credința lor
nu putem să folosim nici termenul de „schismă”, nici termenul de
„necomuniune”. Mai degrabă putem spune că acești creștini s-au rupt sau s-au îndepărtat ei înșiși de Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică, care își păstrează unitatea.
În acest sens au vorbit Sinoadele Locale și Ecumenice despre eretici,
pentru că aceștia au o învățătură diferită de învățătura Bisericii, și
chiar au folosit expresii foarte dure în canoanele împotriva lor. Când
citește cineva Canonul 1 al Sinodului V-VI Ecumenic, va constata cum
vorbeau Părinții la Sinoadele Ecumenice despre cei ce stricau credința
revelată.
Părinții Sinodului V-VI Ecumenic îl numesc pe Arie „rău-credincios”,
pentru că a dogmatizat „o diversitate de dumnezei sau politeismul”; pe
Macedonie l-au numit „necurat” și l-au izgonit dimpreună cu „vrăjmașii
adevărului” cei mai dinainte, ca pe un rob care a îndrăznit cu
nerușinare să exprime o părere neîntemeiată despre Stăpânul său; pe
Apolinarie îl numesc „inițiat într-ale răului”; pe Nestorie îl numesc
„delirant”; pe Eutihie îl caracterizează drept „cel deșert” etc. Și în
aceste cazuri folosesc verbele „împreună conducându-i afară”, „cei ce au
căzut”, „să fie scos”, „să cadă” etc. Și la sfârșit este scris că, dacă
cineva nu ține credința transmisă prin tradiție și nu îmbrățișează
dogmele bunei-credințe, nu crede și nici nu propovăduiește astfel, ci ar
încerca să se ridice împotriva acestora, „să fie anatema, potrivit
hotărârii așezate acum de către sfinții și fericiții Părinți arătați mai
înainte, și să fie scos și să cadă din starea creștinească întocmai ca
un străin”. Asta înseamnă că sunt pomeniți Părinții Sinoadelor
Ecumenice, iar nu pur și simplu Sinoadele, iar Părinții nu acceptau
împăcarea sau coexistența cu erezia, și nici nu se raportau la aceste
situații în spirit relativist. În subiecte de credință, diplomația nu-și
are locul.
Referitor la toate aceste grupuri vechi sau noi de eretici nu putem
folosi nici termenul „schismă”, nici „necomuniune”, ci mai degrabă îi
numim îndepărtați de la credința și viața Bisericii celei Una,
Sfinte, Sobornicești și Apostolice. Acest lucru nu se numește
conservatorism, după cum susțin unii, ci rigoare în subiectele de
credință.
Este definitoriu în acest sens cuvântul fericitului întru pomenire
Arhimandrit Sofronie (Saharov):
„Trei lucruri nu pot să pricep: 1) o credință fără dogmă, 2) un creștinism în afara Bisericii, 3) un creștinism fără nevoință”.
Asta înseamnă că nu există o credință
adevărată în Dumnezeu în afara dogmei pe care au așezat-o Sfinții
Părinți; nu există creștinism în afara Bisericii, care este Trupul lui
Hristos; și nu există creștinism fără nevoință, fără isihasm.
În ciuda acestora, vreau să spun cu toată sinceritatea că am remarcat
foarte clar o abordare relativistă în pozițiile formulate la acest
Sinod, pentru că în cele ce se spuneau și se discutau a fost foarte
vehiculat conținutul teoriei ramurilor, fără a fi numită ca
atare, cu alte cuvinte era evidentă părerea că ar fi avut loc o ruptură
în creștinism și că creștinismul s-ar fi divizat, întocmai cum „este
sfâșiată rasa unui cleric” (!) și că toți năzuiesc la unitatea
creștinismului; teoria incluziunii, potrivit căreia la toți creștinii există un element comun, și anume Botezul valid, cu alte cuvinte teologia baptismală; și teoria unui moralism neteologic și a unei griji pastorale neteologice față de omul contemporan.
Participarea Bisericii Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor,
ca membru, iar nu ca observator, este un motiv de îngrijorare. Pentru că
nu mi-l pot imagina pe Athanasie cel Mare sau pe Vasilie cel Mare
participând la un consiliu al arienilor, al eunomienilor, al
macedonienilor din vremea lor. Nici nu pot să mi-l imaginez pe Sfântul
Grigorie Palama alăturându-se unui consiliu din care făceau parte
Varlaam, Achindin, Grigoras și acoliții lor, pentru a rezolva diferite problemele sociale ale epocii lor.
Opinia exprimată de Întâi-stătătorul unei Biserici, care din
nefericire a fost aplaudată de către unii delegați, cum că nu trebuie să
discutăm la Sinod subiecte teologice, a fost, după părerea mea, unul
din punctele cele mai negative ale Sinodului. Pentru că, dacă la un
asemenea „Sfânt și Mare Sinod” nu se pune ca bază teologia Bisericii, și
dacă atunci când sunt abordate chestiuni teologice serioase delegații
nu le urmăresc, ba chiar protestează, atunci acest Sinod este foarte
problematic din punct de vedere al teologiei și eclesiologiei ortodoxe.
Unul dintre episcopii de la Sinod a formulat propunerea că ar trebui
să condamnăm oficial „pietismul”, desigur, fără să aibă loc vreo
discuție despre distincția dintre pietate și pietism. S-a mai vorbit și împotriva „fundamentalismului” ortodox.
Dincolo de acest punct de vedere, din păcate superficial, care nici
nu definește, nici nu clarifică la ce anume se referă acești termeni, în
cele din urmă nu a fost emis nici un text împotriva pietismului și
zelotismului. Patriarhul Ecumenic a ocolit în mod inteligent această
nefericită propunere. Este semnificativ în acest sens faptul că
Arhiepiscopul Sava al Varșoviei și întregii Polonii a afirmat că în
Polonia, ca și în alte țări nordice și răsăritene, așa-numiții „zeloți”
au fost cei care au ținut credința în perioada comunistă, fiind închiși
și martirizați. (…)
Cu prima ocazie vor fi publicate și intervențiile mele din cadrul
acestui Sinod. (…) Toate cele de mai sus au fost scrise succint, fără a
epuiza subiectul.
Iulie 2016
De pe Parembasis.gr
LEGATURI:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu